O mandarină stricată

Este nevăzutul, neatinsul și neștiutul. E tot ce considerăm stricat în noi și mai ales e dorința ascunsă de a fi văzuți și acceptați așa. Așa cum suntem.

O lădiță de mandarine. Toate bune, numai una stricată. Dar aia… aia stricată… nu trebuie s-o vadă nimeni… Fiindcă dacă ar vedea-o cineva și ar accepta-o… n-ar mai fi o mandarină stricată. Ar folosi la ceva.

Ai putea fi o lădiță cu mandarine toate bune? Și dacă ai fi așa, ce ar urma? Nu de aia îi iubim pe cei apropiați? Fiindcă ne acceptă mandarinele stricare? Cele pe care ne chinuim cu atâtea eforturi să le scoatem și să le ascundem… Iar odată aflată perspectiva de a rămâne fără mandarina aia stricată și detestată… parca nu am vrea să renunțăm la ea…

Cei ce ne iubesc mandarinele stricate, ne oferă sentimentul întregului. Noi nu ne putem accepta în felul ăsta. Mereu e ceva de îmbunătățit sau de schimbat..

Suntem, oare, pregătiți să fim acceptați pe deplin? Poate omul să suporte o viață fără a detesta ceva la sine?